O altă perspectivă

   Oficial, se pare că lumea actuală este inexorabil împărţită între capitalism şi comunism. Grosso modo spus, desigur. Găsim şi/sau subînţelegem aici  tot ce ţine de liberalism şi socialism. În fine, socialismul, cu comunismul lui, cuprinde o extremă, stânga, în timp ce liberalismul, cu capitalismul lui, zice că exclude extrema, fie ea şi dreaptă. Nu doresc să fac un discurs pe teme politico-economice savant şi precis - vezi în dreapta blogului deviza. Doresc să pun o problemă şi aici mă sprijin pe ce îmi spunea un coleg de Universitate: "Ca să faci filosofia istoriei, nu este absolut necesar să fii specialist în istorie" (cred că o să şi schimb deviza "Nu afirm că mă pricep la ce mă interesează" cu astălaltă, că pare mai tare şi nici nu spune explicit ceva despre mine, mă ţine, adică, încă relativ deştept). M-am rătăcit de subiect, reiau:
   Oficial, se pare că lumea actuală este inexorabil împărţită între capitalism şi comunism. Nimeni nu spune nimic despre faptul că, între China şi Japonia, între SUA şi Cuba, etc., este suficient loc, ideologic şi doctrinar-economic vorbind, pentru alternativă. O alternativă economică funcţională, zic promotorii ei. O alternativă care funcţiona în România interbelică, zic promotorii ei români. Cu creionul pe hârtie aceşti economişti demonstrează cum capitalismul este expus crizei, conţine cauzele şi nu poate lupta împotriva lor, în timp ce sistemul pe care ei îl propun este imun, sau are anticorpii necesari. (Despre comunism nici nu mai vorbim, mulţam fain, l-am văz't la lucru) Aici apare o problemă: pe hârtie se poate demonstra orice, insist asupra acestui fapt, îl susţin, sunt gata, la rigoare, să fac un blog, un sait, un portal special pentru a susţine acest adevăr şi pentru a avertiza asupra pericolului implicit!
   Să o spun o dată, sistemul-alternativă propus se numeşte distributism şi este prezentat la noi de autori precum Ovidiu Hurduzeu, secondat de un  Alexandru Ciolan. Şi Mircea Platon.
   Ovidiu Hurduzeu ne linişteşte în ce priveşte utopia sistemului, a distributismului, făcând trimitere la reuşite notabile din spaţiile spaniol şi italian.
   Foarte pe scurt spus, distributismul este prezentat ca fiind o economie participativă, asociativă, caracterizată de libertatea iniţiativei particulare, neintervenţia statului, libera concurenţă. O economie din care, în sfârşit, omul nu mai este exclus, redus la nivel de maşină, sau, şi mai rău, la nivel de marfă cu piaţa, preţul, schimbul, etc., aferente. Poate fi numit şi o economie a regăsirii, întrucât a reprezentat modelul economic care a făcut din România interbelică o forţă a Europei (cred că puţini ştiu, iar eu ştiu întâmplător, că preţul grâului, prin1939, se făcea la Brăila pentru toată Europa, pentru că noi aveam atunci cel mai bun şi mai ieftin grâu - dictam preţul, incredibil, nu-i aşa?).
   O să încerc să mă informez mai pe larg asupra acestei utopii care sper să nu fie utopică şi pe care sufletul meu nu de azi o iubeşte. Adică sufletul meu de azi o iubeşte mai demult. Adică actualul, ă, ba nu, ă, prezentul meu suflet .., iar mă-ncurc, cum să zic, singurul. Asta e!, singurul meu suflet iubeşte ideea asta nu de azi, ci de vreun an, cred. (Acum, serios, n-am nici o treabă cu metempsihoza, adică nu am fost niciodată senegalez, sau chinez. Chiar dacă nu vreau să plec din România.)

Rostul, după Dan Puric (după alţii, de Brăduţ Florescu)

(după alţii, de Brăduţ Florescu) 

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii.  România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsa de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenţă".

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toti ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă si cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se marită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se marită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Istoria folk-ului (4): Leadbelly

  Leadbelly (octombrie 1888 - 6 decembrie 1949), minunat tenor şi virtuoz al mai multor instrumente, a rămas în memoria muzicii americane "populare" mai ales ca interpret la chitară double-six, stăpân al unui repertoriu vocal-instrumental uriaş.
   Pe numele său adevărat Huddie William Ledbetter, s-a născut pe o plantaţie de bumbac, în Mooringsport, Louisiana. A început să cânte de timpuriu la acordeon, dar a avut un traseu foarte agitat, datorită temperamentului său intempestiv. Astfel, pentru delicte grave (omor sau atac armat, de exemplu) a fost închis în repetate rânduri (1915, 1918, 1930 şi 1939). 
   Pe John şi Alan Lomax, tată şi fiu, principalii săi promotori, i-a cunoscut în timp ce era a treia oară în detenţie la Penitenciarul Angola din Louisiana, iar cei doi erau într-o campanie de culegere de muzică folk. I-a impresionat, ceea ce a dus nu doar la eliberarea anticipată, ci şi la lansarea ca interpret într-o perioadă marcată de puternica recesiune economică. Printre primele melodii înregistrate acum se numără şi Good Night, Irene, poate cel mai cunoscut cântec al său. Relaţia lor a fost, totuşi agitată, iar afirmarea categorică a lui Leadbelly s-a lăsat aşteptată, poate şi datorită faptului că J. Lomax i-a difuzat mai întâi baladele, şi nu folk-ul de sorginte afro-americană, în care excela.
   În februarie 1935 se căsătoreşte cu Martha Promise, cea care avea să îi rămână alături până la sfârşit.
Tot în 1935 J. Lomax renunţă la colaborarea cu Leadbelly, ceea ce produce un mare scandal între ei.
   Cântăreţul revine greu; negăsind audienţă decât între adepţii mişcărilor politice de stânga, ajunge să aibă legături chiar cu lideri din această zonă. Totuşi, la fel ca şi Guthrie, se pare că nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist.
   În 1939 Leadbelly comite un atac armat asupra unui bărbat şi cunoaşte din nou puşcăria, sub acuzaţia de "tentativă de omor". Şi de data aceasta este ajutat tot de un Lomax, fiul Alan, care, după eliberare (1940-41), face din cântăreţul negru o prezenţă obişnuită la emisiunea radio Back Where I Come From a postului CBS de audienţă naţională. Se întâlneşte aici cu o serie de alţi interpreţi de folk, între care Woody Guthrie, Sonny Terry, Brownie McGhee şi Pete Seeger. 
   Perioada este foarte bună pentru Leadbelly. Înregistrează mult, la  RCA, Library of Congress, Moe Asch, sau în California - cele mai bune înregistrări ale sale - la Capitol Records  Este primul american de culoare care are succes cu muzica folk şi în Europa.
   În 1949, în timpul unui turmeu în Franţa, artistul cedează fizic. Este diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală, o boală degenerativă a celulelor nervoase din sistemul nervos central care controlează mişcările musculare voluntare. Ultimul concert l-a susţinut la Universitatea din Texas, în memoria lui John A. Lomax, mentorul său.
   Moare în acelaşi an şi este înmormântat în cimitirul Bisericii Baptiste Shiloh, din Mooringsport, la 13 km vest de Blanchard, Louisiana. Are o statuie în mărime naturală în Shreveport.
   Leadbelly are un loc important în istoria folk-ului mai ales ca un specialist al chitarei double-six (chitara cu 12 corzi), deşi a cântat la multe alte instrumente. Avea o voce înaltă şi foarte puternică. Moşternirea sa muzicală este deosebit de bogată, repertoriul său fiind prelucrat de mulţi alţi interpreţi. Cotton Fields, House of the Rising Sun, sau Black Betty sunt câteva dintre cele mai importante melodii ale lui.


   Pentru cine doreşte să audă câteva dintre interpretările sale, vedeţi Good Night, Irene, House of the Rising Sun, Black Betty, sau Cotton Filds.


   sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Lead_Belly şi http://fr.wikipedia.org/wiki/Leadbelly


   
  
   

Ursachi

Odaia gingaşei iubiri 

                              Mihai Ursachi

Şi iată c'am venit, de foarte de departe,
tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.
Am moştenit conacul cel vechi, argintăria,
şi stema casei noastre: veşnicia.

La praznicul Enigmei, când vişinii serbează
o oră anumită, m'am hotărât să intru,
sperând să fii acolo, la ora ceea, trează,
ţinând acelaşi sfeşnic în mâna, ca un schiptru.

Făcui deci invocarea şi semnele cerute,
aprinsei în căţuie trei feluri de tămâie,
intrai pe uşa strâmtă cât am putut de iute,
cum e plăcut la duhuri, cum îţi plăcea şi ţie.

Mi se păru ciudat că tu la ora ceea
să nu fii încă trează; mă apropiai de patul
de nuc în care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de vişin, iar eu am fost bărbatul...

Mă apropiai cu totul, uitând legile mele
şi orb întinsei mâna şi căutai fierbinte
aceea ce pierdusem; în albele dantele
zăcea o grămăjoara de albe oseminte.

Înţepenii de spaimî şi pricepui greşeala...
...Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunsese
şi la lumina lunii subţire ca beteala
văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii în jur - covorul e năpădit de ierbi,
în vaza cristalină în care'ţi puneam frezii -
şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;
prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi şi spelci -
moluşte lipicioase, limacşi molâi si melci.
Şi craniul celui care am fost, e pe noptieră,
îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră.

Nu-i aşa că este superbă poezia? Ce era în inima poetului când a scris acestea? Nostalgie, sirenă, ucigaşo!

Păunescu şi Vieru

   Au fost prieteni, s-au întâlnit, oricum, în pasiunea lor pentru România, în dragostea lor iraţională, ca orice dragoste, nu? şi împotriva tuturor evidenţelor şi pronosticurilor, ca orice dragoste adevărată, pentru un teritoriu geografic, istoric şi sufletesc înghesuit în derizoriu, contra firii.

   Păunescu şi Vieru deopotrivă suscită reacţie, în faţa lor nu poţi fi amorf. Îi admiri, nu te poţi abţine de la aceasta. Pe Păunescu, însă, îl poţi detesta. Dar, ia încearcă cu Vieru! Păunescu este catolicul cuvintelor, Vieru este ortodox. Păunescu te entuziasmează adesea - o face şi Vieru din plin! Păunescu te domină, te invadează, te cucereşte până la diktat - Vieru te seduce, te deschide liniştit.

   Lângă Păunescu pui mâna pe arme.

   Lângă Vieru te umpli de lacrimi.

Şir de cocori 

Ca o injecţie intravenoasă
acest şir de cocori
de care ţipă
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
ca o injecţie intravenoasă
de care se rup
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Şi sângeră florile,
şi sângeră sălciile,
şi vinele noastre se-nvineţesc.

Basarabia pe cruce 

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plânge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârşit pământul,
Vin triburi, să ne ia pământ şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvântul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea când va fi.

Făptura mamei

  Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

  În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti -

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestema unii, vreau să zic, La fel cum lumina pârăsc. Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi De-ai avea copii şi-ar muri?! Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. Nu frica, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.    Voi mai da, sper, mostre de poezie şi din Păunescu, şi din Vieru. Atât mai vreau să spun: deşi pe Păunescu îl ştiu, ca poet, din liceu, pe Vieru îl iubesc definitiv.   A, şi aşa mă tenta să văd dacă ştiţi care a cui este din poeziile de mai sus!... Am renunţat pentru că este prea simplu. Deşi... cred că sigur puteam miza pe surprize!

Adrian Păunescu a murit!

În onoarea marelui poet şi patriot român, blogul va rămâne în doliu - măcar formal - până la 15 decembrie, după parastasul de 40 de zile.
(Şi sper să nu uit să îl readuc atunci pe culoarea iniţială.)

Din istoria folk-ului (3): Woody Guthrie

Wody Guthrie (14.07.1912 - 3.10.1967) este un cântăreţ de folk american mult mai prolific decât Joe Hill. Portofoliul melodiilor sale este divers, cuprinzând melodii tradiţionale, cu temă politică, balade şi chiar cântece pentru copii sau improvizaţii.
  Fiu al unei familii de fermieri din Oklahoma, şi-a pierdut mama şi a cunoscut cea mai cruntă sărăcie încă din copilărie, când a fost nevoit să lucreze pentru alţii ca să poată trăi. Se spune că ar fi învăţat să cânte la armonică de la un afro-american, zvon pe care avea să îl contrazică peste ani. Oricum, s-a dovedit foarte înzestrat pentru muzică şi a început de timpuriu să cânte "după ureche".
  Deşi nu a absolvit liceul (Pampa,Texas), a citit enorm, din variate domenii. A şi cântat mult între 14 şi 18 ani, perfecţionându-şi arta şi acumulând melodii care circulau, mai ales balade irlandeze şi alte piese populare.
  După 1930 Guthrie părăseşte Texasul şi pe prima soţie, cu cei 3 copii, şi se îndreaptă spre California, în căutarea unei soluţii pentru a-i hrăni. Aici începe să cunoască succesul ca artist, şi intră în contact cu grupări de orientare socialistă şi comunistă. Deşi a scris cântece de protest de factură comunistă şi a publicat o serie de articole în ziarul comunist The Daily Worker, nu a fost niciodată efectiv membru al Partidului Comunist.
  Când, în 1940, se semnează Pactul Ribbentrop-Molotov, orientarea lui Guthrie devine nedorită la postul de radio la care lucra şi se vede nevoit să se îndrepte spre Est. La New-York rămâne afiliat cercurilor comuniste, compune mult şi înregistrează primul album, Dust Bowl Ballads. Tot aici scrie şi cel mai cunoscut cântec al său, This Land is your Land. Face parte din grupul The Almanac Singer, alături de Leadbelly, Pete Seeger, Cisco Huston şi alţii. Simte, însă, presiunea cenzurii şi, în pofida unui anume succes în muzică şi în activismul social, părăseşte New-York-ul şi se îndreaptă întâi spre Coasta de Nord-Vest, apoi din nou spre Texas. Este perioada în care se desparte de prima soţie. 
  Întors la New-York, Woody Guthrie se recăsătoreşte cu Marjorie (Greenblatt) Mazia în 1945, cu care va avea 4 copii. Perioada este deosebit de fertilă. Artistul cunoaşte o anume stabilitate care îi permite să creeze din plin - desenează, compune, cântă, scrie poezie şi proză. După 1946, însă, comportamentul său devine tot mai instabil, violent, chiar, făcându-se simţite primele simptome ale sindromului degenerativ Huntington's Chorea, care cauzase şi moartea mamei sale. O părăseşte pe Marjorie şi copiii şi se întoarce în California, unde avea să contracteze a treia căsătorie, alături de tânăra Anneke Van Kirk, cu care va avea o fată, al optulea copil al său.
  În primii ani ai Războiului Rece s-a declanşat în Statele Unite o adevărată vânătoare de vrăjitoare, care i-a vizat în mod special pe comunişti şi pe simpatizanţii acestora. Guthrie se retrage în Florida, la ferma unui prieten şi continuă să compună, cu atât mai mult cu cât situaţia îi cerea să nu o facă.
  Boala avansează. Diagnosticat incorect, este tratat de orice, de la alcoolism la schizofrenie. În cele din urmă este internat pentru Huntington's Chorea.
  În paralel, faima sa creşte în rândul noului val de muzicieni care sunt interesaţi de folk. Joan Baez, Phil Ochs, Bob Dylan şi alţii îl vizitează la spital, cântă cu şi pentru el, se revendică de la el.
  Woody Guthrie moare în Creedmoor State Hospital în Queens, New-York, la 3 octombrie 1967.
  Opera sa cuprinde circa 3000 de melodii, două nuvele, precum şi un număr impresionant de manuscrise publicate şi nepublicate, cuprinzând poezii, proze, cântece şi sute de articole de ziar şi scrisori. Toate acestea constituie obiectul unei arhive speciale care poartă numele artistului, în New-York.


(sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Woody_Guthrie şi http://www.woodyguthrie.org)

vezi şi http://www.youtube.com/watch?v=XaI5IRuS2aE

Din istoria folk-ului (2): Joe Hill

  Muncitor american itinerant, Joe Hill (Joel Haaglund, 7.10.1879 - 19.11.1915) se numără printre părinţii muzicii folk, de largă respiraţie şi la noi. 
  Suedez la origine, emigrează în Statele Unite (1902), unde practică numeroase meserii şi circulă mult. Cunoaşte, astfel, situaţia muncitorilor americani, cu a căror cauză se va identifica. În 1910 intră într-unul dintre sindicatele puternice ale vremii, Industrial Workers of the World (IWW), încercând să ajute la organizarea mişcării protestatare muncitoreşti. În 1914, în timp ce era angajat la una dintre minele din apropiere de Salt Lake City, este acuzat de uciderea lui J.G. Morrison şi a fiului acestuia, Arlin Morrison. După un proces controversat, în timpul căruia Joe Hill a negat fapta cu obstinaţie, a fost condamnat la moarte. A ales să fie împuşcat, iar sentinţa a fost executată la 19 noiembrie 1915.
 Activitatea anti-sistem, întrebările asupra corectitudinii procesului, ţinuta din timpul acestuia, dar mai ales muzica şi moartea lui Joe Hill l-au transformat pe acesta într-o legendă. În dimineaţa de 20 nov. 1915, New York Times clama profetic că execuţiai îl poate "face pe Hillstrom (numele american complet al lui J.H., n.m.) mai periculos pentru stabilitatea socială decât era pe când trăia" şi că faima lui va creşte în viitor. 
  Muzica pe care a creat-o, adesea pe melodii cunoscute deja, are ton protestatar şi era menită să contribuie la întărirea mişcării sindicale la care autorul ei aderase. A fost preluată ulterior şi de alţi reprezentanţi ai genului.
  Îi aparţin cântece precum "The Preacher and the Slave", "Casey Jones - the Union Scab", sau "There is Power in the Union".
(sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Joe_Hill şi http://www.joehill.org/ )

Din istoria folk-ului

  Am avut odată, demult, gândul de a cerceta istoria folk-ului. Nu m-am ocupat, dar nu a încetat să mă intereseze.
  Pe "ForeverFolk" am găsit ceva, un articol pe subiect. Redau aici un fragment care mi s-a părut consistent în ce priveşte zona de extracţie a fenomenului la nivel, spune autorul, mondial:
  Anii ’60 aduc cu ei si primele adieri de folk ale americanilor Bob Dylan si Joan Baez sau ale scotianului Donovan. Se nastea, atunci, un nou curent muzical cu raspandire mondiala: folkul, care descindea din folclorul american, avandu-si radacinile in anii de inceput ai secolului XX. Parintii folk-ului sunt considerati cantaretii protestatari din anii Marii Crize. Joe Hill, membru al unui sindicat revolutionar; Woody Guthrie (1912-1967); Leadbelly (1885-1949); Cisco Huston (1918-1961). Nu va speriati daca numele nu va spun nimic, probabil nici cel de Odetta nu va reusi mai mult. Cand insa Dylan, Baez si Janis Joplin iti recunosc influenta asupra muzicii lor, atunci e clar ca faci parte din radacinile folkului. Muzica folk e definita ca „muzica oamenilor de rind, “folks”, care se transmitea prin memorare sau repetare si nu prin scriere. E vorba de baladele oamenilor de rand din intreaga america care circulau ca „traditional music” si aveau sa devina in epoca inregistrarii audio… muzica folk! Versurile cantecelor folk sunt directe, aducand in discutie problemele vietii cotidiene, povestind destine exemplare, preocupandu-se de individ in relatie cu istoria si protestand (protest song) impotriva nedreptatilor sociale.  
  Rămâne să sap după Joe Hill, Woody Guthrie, Leadbelly.
  Pe planul istoriei folk-ului românesc, ar fi interesantă o analiză pertinentă a locului Cenaclului Flacăra în promovarea şi susţinerea genului, cu lumini şi umbre. Subiectul este de actualitate, acum, când corifeul ei, poetul Adrian Păunescu, se află, poate, pe pragul Marii Treceri. (Nu-i doresc aceasta, este un şaizecist, motiv aproape suficient pentru mine ca să îl iubesc)
  Altă direcţie de cercetare interesantă ar fi paleta melodică şi tematică acoperită de folk, sau, mai simplu spus, de unde şi până unde este folk. Unde începe familia "rock", de exemplu.

Efectul epuizării

  O întâmplare adevărată, povestită de una dintre protagoniste:

  Erau două studente prietene. Se cunoscuseră la Banca la care lucrau amândouă, colege de ghişeu, ca să îşi poată plăti studiile. Ritmul era epuizant - mulţi clienţi, programul prelungit, ele tinere şi nededate cu treburile astea.

  Într-o seară, ameţite de feţe, bunăvoinţă, zâmbet-mască şi, desigur, bani, cifre şi monitor, ies de la program şi, ca să scurteze "lungul drum al zilei către noapte", adică al lor către duş şi somn, urcă, povestind, într-un taxi. Prinse de sporovăială şi decuplate de la realitate, îl ignoră pe şofer total. Acesta, după o clipă, se întoarce spre ele să pună fireasca întrebare. Dar, una dintre fete, prinzând în fovea laterală chipul orientat frontal spre ea, se întrerupe zâmbind automat: - Da, bună seara, cu ce vă putem ajuta? - A...ă, să îmi daţi adresa la care să vă duc, dacă se poate...

  Cum să îi zic, efectul epuizării, sau al corporatismului? Aveau, totuşi, doar 20 de ani! Mă întreb şi eu, fără pretenţii de originalitate: Lumea noastră, încotro?

Am fost inocent! Tu?

  În seara asta am citit ultima povestioară din "Cartierul Winnie-Puh"- volumul 2, ultimul, al întâmplărilor simpaticului ursuleţ "cu Foarte Puţintică Minte" şi ale prietenilor lui, scrise în perioada interbelică de britanicul A. A. Milne. Credeţi-mă, sunt mult, muuult mai faine decât transcripţia lor animată care li se propune astăzi copiilor noştri!

  Lectura s-a produs cu voce tare şi spectatori, deşi am ajuns la concluzia că trebuie să fii sărit de 10 ani ca să te bucuri suficient de ea. Mai bine o citeşti/reciteşti după ce ai sărit de 25 de ani. Dar, în fine, m-a înşelat imaginea "cartoon" şi am început să o citesc copiilor la culcare... şi nu m-am putut abţine de a continua. Au fost momente savuroase! Adesea nu puteam termina pasajul minute în şir din pricina hohotelor de râs. A, nu ale copiilor, nu! Venea mama lor şi se uita la mine contrariată: "Ce ai?" Îi citeam, dar... nu ştiu, ori era prea obosită, ori... poate trebuie să fii şi bărbat, nu doar ne-copil cu totul. "Auzi, mă întreba, toţi sunt aşa de proşti în cartea aia?" când îi redam o năzbâtie de-a lui Puh sau Porculete. 

  Dar nu de prostie este vorba, ci de inocenţă. O naivitate, o candoare fără resentimente şi orgolii, adesea declarată. Dialogul "- Puh, tu chiar ai Foarte Puţintică Minte! - Ştiu, răspunse Puh umil" revine aproape la fiecare povestire. Generozitate, devotament, sau ironii şi mici răutăţi fără miză şi fără urmări sunt trăsături ale unui univers intangibil, sigilat, infinit securizat al totalei Copilării.

  Dar Christopher Robin pleacă.

  În ultima povestire, suveranul absolut şi unanim recunoscut al acestei lumi, ca să nu spun de-a dreptul: demiurgul ei, care din suflarea vieţii lui îi dădea viaţă, se pregăteşte. A stat prea mult, nu mai poate, îl cheamă. Edenicul ou eclozează şi crăpătura zigzagată trece prin toţi. Dar numai pe Ursuleţul de pluş îl ia cu sine acolo, sus, între pini şi doar lui îi vorbeşte. Şi Puh nu pricepe, chiar dacă presimte ceva.

  Dar tu, cititor, care ai eclozat odată şi copilăria ca pe coji ai lăsat-o în urmă, pricepi.

  Dacă nu vrei să întorci capul spre veioză pe pernă ca să nu te întrebe cei mici de ce plângi, nu le citi seara ultima povestire. Citeşte-o în baie, sau când eşti singur în casă, sau în maşina parcată pe o stradă pustie, căci e prea personală şi prea despre tine. Şi plângi, plângi, căci ai, din păcate, motive destule.

  Mi-am amintit astă-seară: am fost inocent!

Primul articol

Cred că uzanţa face ca noul blogger să înceapă cu o declaraţie de intenţie, sau măcar să se ridice la tribună şi să spună ce caută şi el pe blogosferă şi ce vrea de ia cuvântul. E prea complicat, aşa că o să intru într-un subiect.
Iubesc folkul, deşi uneori mă enervează că îl iubesc, iar alteori îmi creează reale, deşi minore, probleme. Socot că autorii şi consumatorii de folk (prima gafă, aici cred că i-am pierdut de cititori pe cei mai mulţi dintre nominalizaţi) au intenţii foarte bune, dar, purtându-se în lume cu programatica lor naivitate, nu ştiu cum să rezolve marile probleme pe care le semnalează. Şi atunci iau chitara şi cântă (unii), sau pun cd-ul şi ascultă (ceilalţi). Dar asta nu rezolvă. Se învârt în cerc şi ajung să creadă, ei despre ei, că sunt nobili şi curaţi pentru simplul motiv că iubesc frumosul şi dragostea, nu acceptă mită, vor (ei măcar vor) să fie liberi şi, mai ştiu eu, nu se numără printre parlamentari. Sau se numără, dar nu acceptă mită. Sau acceptă, dar nu de la amărâţi şi nu ca să vândă Roşia Montană. Pe care o iubesc.
Dramatismul poziţiei pe care se află ajunge, uneori, să răzbată prin cântecele lor şi, e drept, cei mai mari dintre ei l-au resimţit acut, nu o dată. Dar nu se rezolvă nimic nici cu asta. Ba chiar, bănuiesc, după o vreme ajung iubitorii de folk (şi nu sunt ironic nici o clipă spunând asta) să le placă această dulce tensiune existenţială.Acuză marea nedreptate, execută radiografii percutante şi emoţionante şi sunt gata-gata să facă ceva, sau să schimbe ceva, sau să fie martirizaţi pentru ceva. Dar nu fac/schimbă/sunt martirizaţi. E adevărat, a te afla pe poziţia de constatare/denunţare a mizeriei şi nedreptăţii este mai bine decât a o clama ca pe Marea Soluţie sau Cea Mai Bună Societate Din Istorie sau ca pe Ţi Se Pare Nu E Nimic În Neregulă. Dar nici asta nu rezolvă, din păcate, nimic.
Şi  cred că problema lor am enunţat-o deja şi poate fi tradusă astfel: degetul acuzator nu se întoarce niciodată spre ei.
Aţi observat? Ei nu sunt niciodată de vină.