O altă perspectivă

   Oficial, se pare că lumea actuală este inexorabil împărţită între capitalism şi comunism. Grosso modo spus, desigur. Găsim şi/sau subînţelegem aici  tot ce ţine de liberalism şi socialism. În fine, socialismul, cu comunismul lui, cuprinde o extremă, stânga, în timp ce liberalismul, cu capitalismul lui, zice că exclude extrema, fie ea şi dreaptă. Nu doresc să fac un discurs pe teme politico-economice savant şi precis - vezi în dreapta blogului deviza. Doresc să pun o problemă şi aici mă sprijin pe ce îmi spunea un coleg de Universitate: "Ca să faci filosofia istoriei, nu este absolut necesar să fii specialist în istorie" (cred că o să şi schimb deviza "Nu afirm că mă pricep la ce mă interesează" cu astălaltă, că pare mai tare şi nici nu spune explicit ceva despre mine, mă ţine, adică, încă relativ deştept). M-am rătăcit de subiect, reiau:
   Oficial, se pare că lumea actuală este inexorabil împărţită între capitalism şi comunism. Nimeni nu spune nimic despre faptul că, între China şi Japonia, între SUA şi Cuba, etc., este suficient loc, ideologic şi doctrinar-economic vorbind, pentru alternativă. O alternativă economică funcţională, zic promotorii ei. O alternativă care funcţiona în România interbelică, zic promotorii ei români. Cu creionul pe hârtie aceşti economişti demonstrează cum capitalismul este expus crizei, conţine cauzele şi nu poate lupta împotriva lor, în timp ce sistemul pe care ei îl propun este imun, sau are anticorpii necesari. (Despre comunism nici nu mai vorbim, mulţam fain, l-am văz't la lucru) Aici apare o problemă: pe hârtie se poate demonstra orice, insist asupra acestui fapt, îl susţin, sunt gata, la rigoare, să fac un blog, un sait, un portal special pentru a susţine acest adevăr şi pentru a avertiza asupra pericolului implicit!
   Să o spun o dată, sistemul-alternativă propus se numeşte distributism şi este prezentat la noi de autori precum Ovidiu Hurduzeu, secondat de un  Alexandru Ciolan. Şi Mircea Platon.
   Ovidiu Hurduzeu ne linişteşte în ce priveşte utopia sistemului, a distributismului, făcând trimitere la reuşite notabile din spaţiile spaniol şi italian.
   Foarte pe scurt spus, distributismul este prezentat ca fiind o economie participativă, asociativă, caracterizată de libertatea iniţiativei particulare, neintervenţia statului, libera concurenţă. O economie din care, în sfârşit, omul nu mai este exclus, redus la nivel de maşină, sau, şi mai rău, la nivel de marfă cu piaţa, preţul, schimbul, etc., aferente. Poate fi numit şi o economie a regăsirii, întrucât a reprezentat modelul economic care a făcut din România interbelică o forţă a Europei (cred că puţini ştiu, iar eu ştiu întâmplător, că preţul grâului, prin1939, se făcea la Brăila pentru toată Europa, pentru că noi aveam atunci cel mai bun şi mai ieftin grâu - dictam preţul, incredibil, nu-i aşa?).
   O să încerc să mă informez mai pe larg asupra acestei utopii care sper să nu fie utopică şi pe care sufletul meu nu de azi o iubeşte. Adică sufletul meu de azi o iubeşte mai demult. Adică actualul, ă, ba nu, ă, prezentul meu suflet .., iar mă-ncurc, cum să zic, singurul. Asta e!, singurul meu suflet iubeşte ideea asta nu de azi, ci de vreun an, cred. (Acum, serios, n-am nici o treabă cu metempsihoza, adică nu am fost niciodată senegalez, sau chinez. Chiar dacă nu vreau să plec din România.)

Rostul, după Dan Puric (după alţii, de Brăduţ Florescu)

(după alţii, de Brăduţ Florescu) 

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii.  România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsa de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenţă".

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toti ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă si cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se marită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se marită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Păunescu şi Vieru

   Au fost prieteni, s-au întâlnit, oricum, în pasiunea lor pentru România, în dragostea lor iraţională, ca orice dragoste, nu? şi împotriva tuturor evidenţelor şi pronosticurilor, ca orice dragoste adevărată, pentru un teritoriu geografic, istoric şi sufletesc înghesuit în derizoriu, contra firii.

   Păunescu şi Vieru deopotrivă suscită reacţie, în faţa lor nu poţi fi amorf. Îi admiri, nu te poţi abţine de la aceasta. Pe Păunescu, însă, îl poţi detesta. Dar, ia încearcă cu Vieru! Păunescu este catolicul cuvintelor, Vieru este ortodox. Păunescu te entuziasmează adesea - o face şi Vieru din plin! Păunescu te domină, te invadează, te cucereşte până la diktat - Vieru te seduce, te deschide liniştit.

   Lângă Păunescu pui mâna pe arme.

   Lângă Vieru te umpli de lacrimi.

Şir de cocori 

Ca o injecţie intravenoasă
acest şir de cocori
de care ţipă
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
ca o injecţie intravenoasă
de care se rup
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Şi sângeră florile,
şi sângeră sălciile,
şi vinele noastre se-nvineţesc.

Basarabia pe cruce 

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plânge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârşit pământul,
Vin triburi, să ne ia pământ şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvântul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea când va fi.

Făptura mamei

  Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

  În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti -

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Cum te blestema unii, vreau să zic, La fel cum lumina pârăsc. Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi De-ai avea copii şi-ar muri?! Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. Nu frica, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.    Voi mai da, sper, mostre de poezie şi din Păunescu, şi din Vieru. Atât mai vreau să spun: deşi pe Păunescu îl ştiu, ca poet, din liceu, pe Vieru îl iubesc definitiv.   A, şi aşa mă tenta să văd dacă ştiţi care a cui este din poeziile de mai sus!... Am renunţat pentru că este prea simplu. Deşi... cred că sigur puteam miza pe surprize!

Adrian Păunescu a murit!

În onoarea marelui poet şi patriot român, blogul va rămâne în doliu - măcar formal - până la 15 decembrie, după parastasul de 40 de zile.
(Şi sper să nu uit să îl readuc atunci pe culoarea iniţială.)

Am fost inocent! Tu?

  În seara asta am citit ultima povestioară din "Cartierul Winnie-Puh"- volumul 2, ultimul, al întâmplărilor simpaticului ursuleţ "cu Foarte Puţintică Minte" şi ale prietenilor lui, scrise în perioada interbelică de britanicul A. A. Milne. Credeţi-mă, sunt mult, muuult mai faine decât transcripţia lor animată care li se propune astăzi copiilor noştri!

  Lectura s-a produs cu voce tare şi spectatori, deşi am ajuns la concluzia că trebuie să fii sărit de 10 ani ca să te bucuri suficient de ea. Mai bine o citeşti/reciteşti după ce ai sărit de 25 de ani. Dar, în fine, m-a înşelat imaginea "cartoon" şi am început să o citesc copiilor la culcare... şi nu m-am putut abţine de a continua. Au fost momente savuroase! Adesea nu puteam termina pasajul minute în şir din pricina hohotelor de râs. A, nu ale copiilor, nu! Venea mama lor şi se uita la mine contrariată: "Ce ai?" Îi citeam, dar... nu ştiu, ori era prea obosită, ori... poate trebuie să fii şi bărbat, nu doar ne-copil cu totul. "Auzi, mă întreba, toţi sunt aşa de proşti în cartea aia?" când îi redam o năzbâtie de-a lui Puh sau Porculete. 

  Dar nu de prostie este vorba, ci de inocenţă. O naivitate, o candoare fără resentimente şi orgolii, adesea declarată. Dialogul "- Puh, tu chiar ai Foarte Puţintică Minte! - Ştiu, răspunse Puh umil" revine aproape la fiecare povestire. Generozitate, devotament, sau ironii şi mici răutăţi fără miză şi fără urmări sunt trăsături ale unui univers intangibil, sigilat, infinit securizat al totalei Copilării.

  Dar Christopher Robin pleacă.

  În ultima povestire, suveranul absolut şi unanim recunoscut al acestei lumi, ca să nu spun de-a dreptul: demiurgul ei, care din suflarea vieţii lui îi dădea viaţă, se pregăteşte. A stat prea mult, nu mai poate, îl cheamă. Edenicul ou eclozează şi crăpătura zigzagată trece prin toţi. Dar numai pe Ursuleţul de pluş îl ia cu sine acolo, sus, între pini şi doar lui îi vorbeşte. Şi Puh nu pricepe, chiar dacă presimte ceva.

  Dar tu, cititor, care ai eclozat odată şi copilăria ca pe coji ai lăsat-o în urmă, pricepi.

  Dacă nu vrei să întorci capul spre veioză pe pernă ca să nu te întrebe cei mici de ce plângi, nu le citi seara ultima povestire. Citeşte-o în baie, sau când eşti singur în casă, sau în maşina parcată pe o stradă pustie, căci e prea personală şi prea despre tine. Şi plângi, plângi, căci ai, din păcate, motive destule.

  Mi-am amintit astă-seară: am fost inocent!